subcultura

de Andrei Zbîrnea

TRUPA:  Dream Theater
ALBUM:  Black Clouds and Silver Linings
FORMAT: CD
DATA APARITIEI: 23.06.2009
CASA DISCURI: Roadrunner Records

Este foarte greu să scrii despre un album Dream Theater fără să te loveşti de clişee sau să cazi în extrema laudativă. Sunt puţini cei care consideră că ultimele 3 albume, inclusiv acesta sunt superioare celor vechi, precum “Images and Words” sau “Train of Thoughts”. Printre ei mă includ şi eu. Este foarte greu să supravieţuieşti ca trupă la un nivel atât de înalt mergând contra curentului. Şi totuşi Dream Theater cântă în 2009 mai bine decât niciodată, iar la nivel compoziţional, John Petrucci şi Mike Portnoy au depăşit de multă vreme limita umană, muzica lor venind de undeva din altă galaxie.

Ultima realizare a trupei, “Black Clouds and Silver Linings” a fost produsă de Mike Portnoy şi John Petrucci şi mixată de Paul Northfield. Albumul există în trei variante: CD, dublu vinil şi un Box Set de 3 CD-uri.

Această ediţie specială include pe primul disc cele 6 piese. Pe al doilea disc regăsim o serie de cover-uri între care se remarcă piesa „To Tame a Land” a celor de la Iron Maiden, o altă piesă venită din altă lume (Frank Herbert –Dune). În sfârşit, al treilea CD conţine variantele instrumentale ale pieselor de pe primul CD.

“ A Nightmare to remember” piesa care deschide în forţă albumul, este practic o definiţie a rock-ului progressive . Dacă cineva m-ar întreba ce înseamnă progressive rock în 2009, cu siguranţă i-aş spune “A Nightmare to remember”. Solo-urile de clapă marca Jordan Rudess intercalate cu solo-urile de chitară ale inconfundabilului John Petrucci se îmbină excelent cu riff-urile agresive şi cu ritmurile de tobă extrem de rapide. Deşi piesa durează peste 16 minute, cursivitatea ei o face extrem de digerabilă pentru cineva deja familiarizat cu albume precum „Systematic Chaos” (2007) sau „Octavarium” (2005).

Cea de-a doua piesă, „A Rite of  Passage” , lungă şi ea de peste 8 minute îmi aminteşte de perioada „Metropolis II”, mai precis de piesa „Home” prin ritmul oriental, dar şi prin solo-rile de clape, completate perfect de pasajele lui James LaBrie. Ceea ce vor să ne transmită Dream Theater este că singurul cuvânt pe care nu îl cunosc este compromisul.

După audierea primelor două piese era absolut necesar ca şi James LaBrie să iasă la rampă cu o piesă construită special pentru vocea sa, şi anume. „Wither”. Este piesa mea preferată de pe acest album deoarece are ceva clasic, pur şi se pretează a fi ascultată la nesfârşit. Se leagă iarăşi de creaţii vechi ale trupei precum “Another day” sau “Anna Lee” făcând trecerea spre ultima piesă din capodopera numită „Twelve Steps” din care mai fac parte „The Glass Prison”, This Dying Soul”, „The Root of all Evil” şi „Repetance”.

Piesa a patra, „The Shattered Fortress” este practic un fel de ars poetica pentru Dream Theater, fiind o melodie împărţită în 3  acte: “X.Restraint”, “XI.Receive”, “XII. Responsible”.

“The Best of Times” reprezintă iarăşi o capodoperă genului progressive datorită trecerilor extrem de surprinzătoare de la pasaje lente spre solo-uri de clapă şi de chitară aproape perfecte. Această piesă îmi dă acel sentiment că în studioul de înregistrare al trupei nu se compune, ci piesele vin dintr-o lume necunoscută muritorilor de rând, care însă au privilegiul de a asculta aceste creaţii ce sunt pe departe cele mai bune din rock-ul progresiv actual. În această piesă se remarcă pentru a nu ştiu câta oară cât de important este James LaBrie în angrenajul Dream Theater, Tot piesa “The Best of Times”, prin părţile de clapă ale lui Jordan Rudess este cea care realizează imagini prin sunetele claviaturii sale. Finalul piesei îi aparţine lui John Petrucci, care ne gâdilă auzul cu acorduri calme, desprinse şi ele dintr-o altă lume.

Ultima piesă de pe album, “The Count of Tuscany”  este şi cea mai lungă având o durată de aproape 20 de minute. Este piesa care reuneşte majoritatea elementelor ce au făcut din Dream Theater o formaţie mai apropiată de trupe precum Pink Floyd sau Porcupine Tree decât de sonorităţile de metal clasice. Regăsim la nivel simbolic atât lumina cât şi întunericul, calmul cât şi furtuna, dar şi tăcere alături de strigăt. Unele pasaje par desprinse dintr-o demonstraţie matematică, în care Portnoy şi colegii lui vor să arate că pe lângă imaginaţie, conceperea la nivel cognitiv a unei piese poate aduce rezultate excepţionale. Partea finală a piesei aminteşte izbitor de ultimul album al celor de la Pink Floyd, „The Division Bell” (1994) prin consistenţa dar şi prin versurile în care Dream Theater îşi asumă ce au realizat până acum: „Of course you’re free to go/ Go and tell the world my story/ Tell them about my brother/ Tell them about me/ The Count of Tuscany”.