2 cărţi pe care nu le-am citit pân’ la capăt

01 septembrie 2010 marius aldea Lasă un comentariu

Dicţionar de lagăr, Oliver Lustig, Cartea Românească, 1982

Oliver Lustig şi-a petrecut tinereţea în lagăr. La 18 ani, în loc să ia de mână o tânără frumoasă şi să meargă la cinema cu ea, Oliver Lustig a trăit pe viu cel mai tragic film al secolului XX, lagărele naziste în care moartea dădea târcoale ca o hienă; lagărele SupraOmului care uitase să fie Om.

În Birkenau-Auschwitz, cel mai mare lagăr nazist, Oliver şi-a pierdut fraţii, părinţii şi prietenii. Şi ca el au fost milioane de oameni.

Dicţionar de lagăr este o carte a morţii, un dicţionar al morţii; orice cuvânt nemţesc prezentat în această carte este o slugă credincioasă a morţii, a fricii, a terorii, a absurdului existenţial până la urmă. Oameni ciopârţind oameni, împuşcându-i în ceafă, gazându-i, violându-i, luându-le Tot, luându-le demnitatea, visele, speranţele. Citiţi cartea dacă puteţi, eu tac, sunt revoltat. Nu am putut citi toată cartea, am abandonat-o pe la jumătate…

Ceea ce m-a uimit este că Oliver Lustig relatează toate amintirile lăsând la o parte ura şi revolta; cartea are un gust nostalgic, de tinereţe pierdută, de viaţă pierdută, de Eu pierdut şi regăsit în timpul scrierii cărţii.

Dicţionar de lagăr este o carte în care vezi oameni condamnaţi să traiască Moarte.

Ce mult te-am iubit,  Zaharia Stancu, Albatros, 1983

Este o carte sfâşietoare ca un bocet. Se numără printre cărţile pe care am început să le citesc, mi-au plăcut, dar le-am abandonat după câteva capitole din motiv că mă epuizau emoţional. Este o carte ca o noapte de beţie cu propriul tată, când vă îmbătaţi amândoi şi lăcrimaţi unul pe umărul celuilalt. O carte în care se vorbeşte despre pierderea unui părinte. Îmi pare rău că nu am putut duce la bun sfârşit o carte atât de simplu, atât de sincer şi atât de bine scrisă. Domnule Zaharia Stancu, îmi cer scuze!

Dar iată ce zice Nicolae Manolescu despre această carte:

Ce mult te-am iubit face parte din ciclul Desculţ şi este un poem al înmormântării. Şi aici, ca şi în Şatra, suntem martori la un ritual, descris cu minuţie, în toate detaliile lui; şi aici, ca şi în Şatra, atenia autorului trece dincolo de pitorescul ritualului către sensurile profunde. În acest chip, cartea poate fi interpretată drept un “bocet metafizic”, cum s-a şi relevat, deşi ea nu e numai un bocet, ci, dimpotrivă, un poem al amintirii, al memoriei. Înmormântarea este pretextul pentru a opune o viaţă şi o moarte…

Şatra este un roman emoţionant, un poem al exodului şi al destrămării unei lumi. Ce mult te-am iubit este, dincolo de orice consideraţii literare, cartea cea mai profundă şi mai pură, de până azi, a lui Zaharia Stancu.

dream theater

de Andrei Zbîrnea

TRUPA:  Dream Theater
ALBUM:  Black Clouds and Silver Linings
FORMAT: CD
DATA APARITIEI: 23.06.2009
CASA DISCURI: Roadrunner Records

Este foarte greu să scrii despre un album Dream Theater fără să te loveşti de clişee sau să cazi în extrema laudativă. Sunt puţini cei care consideră că ultimele 3 albume, inclusiv acesta sunt superioare celor vechi, precum “Images and Words” sau “Train of Thoughts”. Printre ei mă includ şi eu. Este foarte greu să supravieţuieşti ca trupă la un nivel atât de înalt mergând contra curentului. Şi totuşi Dream Theater cântă în 2009 mai bine decât niciodată, iar la nivel compoziţional, John Petrucci şi Mike Portnoy au depăşit de multă vreme limita umană, muzica lor venind de undeva din altă galaxie.

Ultima realizare a trupei, “Black Clouds and Silver Linings” a fost produsă de Mike Portnoy şi John Petrucci şi mixată de Paul Northfield. Albumul există în trei variante: CD, dublu vinil şi un Box Set de 3 CD-uri.

Această ediţie specială include pe primul disc cele 6 piese. Pe al doilea disc regăsim o serie de cover-uri între care se remarcă piesa „To Tame a Land” a celor de la Iron Maiden, o altă piesă venită din altă lume (Frank Herbert –Dune). În sfârşit, al treilea CD conţine variantele instrumentale ale pieselor de pe primul CD.

“ A Nightmare to remember” piesa care deschide în forţă albumul, este practic o definiţie a rock-ului progressive . Dacă cineva m-ar întreba ce înseamnă progressive rock în 2009, cu siguranţă i-aş spune “A Nightmare to remember”. Solo-urile de clapă marca Jordan Rudess intercalate cu solo-urile de chitară ale inconfundabilului John Petrucci se îmbină excelent cu riff-urile agresive şi cu ritmurile de tobă extrem de rapide. Deşi piesa durează peste 16 minute, cursivitatea ei o face extrem de digerabilă pentru cineva deja familiarizat cu albume precum „Systematic Chaos” (2007) sau „Octavarium” (2005).

Cea de-a doua piesă, „A Rite of  Passage” , lungă şi ea de peste 8 minute îmi aminteşte de perioada „Metropolis II”, mai precis de piesa „Home” prin ritmul oriental, dar şi prin solo-rile de clape, completate perfect de pasajele lui James LaBrie. Ceea ce vor să ne transmită Dream Theater este că singurul cuvânt pe care nu îl cunosc este compromisul.

După audierea primelor două piese era absolut necesar ca şi James LaBrie să iasă la rampă cu o piesă construită special pentru vocea sa, şi anume. „Wither”. Este piesa mea preferată de pe acest album deoarece are ceva clasic, pur şi se pretează a fi ascultată la nesfârşit. Se leagă iarăşi de creaţii vechi ale trupei precum “Another day” sau “Anna Lee” făcând trecerea spre ultima piesă din capodopera numită „Twelve Steps” din care mai fac parte „The Glass Prison”, This Dying Soul”, „The Root of all Evil” şi „Repetance”.

Piesa a patra, „The Shattered Fortress” este practic un fel de ars poetica pentru Dream Theater, fiind o melodie împărţită în 3  acte: “X.Restraint”, “XI.Receive”, “XII. Responsible”.

“The Best of Times” reprezintă iarăşi o capodoperă genului progressive datorită trecerilor extrem de surprinzătoare de la pasaje lente spre solo-uri de clapă şi de chitară aproape perfecte. Această piesă îmi dă acel sentiment că în studioul de înregistrare al trupei nu se compune, ci piesele vin dintr-o lume necunoscută muritorilor de rând, care însă au privilegiul de a asculta aceste creaţii ce sunt pe departe cele mai bune din rock-ul progresiv actual. În această piesă se remarcă pentru a nu ştiu câta oară cât de important este James LaBrie în angrenajul Dream Theater, Tot piesa “The Best of Times”, prin părţile de clapă ale lui Jordan Rudess este cea care realizează imagini prin sunetele claviaturii sale. Finalul piesei îi aparţine lui John Petrucci, care ne gâdilă auzul cu acorduri calme, desprinse şi ele dintr-o altă lume.

Ultima piesă de pe album, “The Count of Tuscany”  este şi cea mai lungă având o durată de aproape 20 de minute. Este piesa care reuneşte majoritatea elementelor ce au făcut din Dream Theater o formaţie mai apropiată de trupe precum Pink Floyd sau Porcupine Tree decât de sonorităţile de metal clasice. Regăsim la nivel simbolic atât lumina cât şi întunericul, calmul cât şi furtuna, dar şi tăcere alături de strigăt. Unele pasaje par desprinse dintr-o demonstraţie matematică, în care Portnoy şi colegii lui vor să arate că pe lângă imaginaţie, conceperea la nivel cognitiv a unei piese poate aduce rezultate excepţionale. Partea finală a piesei aminteşte izbitor de ultimul album al celor de la Pink Floyd, „The Division Bell” (1994) prin consistenţa dar şi prin versurile în care Dream Theater îşi asumă ce au realizat până acum: „Of course you’re free to go/ Go and tell the world my story/ Tell them about my brother/ Tell them about me/ The Count of Tuscany”.

2 poeme

de Nicoleta Papp

taie organizată – stil k1

de fapt atunci am simțit pentru prima oară

că nu caut de futui-pomană

globuri luminoase pe cer

_

în exilul acela personal

m-am înțepat în cioburi

am mancat pui la rotisor cu mâna

și m-am trezit îmbrăcată de iarnă la nudiști

_

aveam lângă mine poze nefolositoare

ce trebuiau cumva pierdute

multe foarte multe batiste de nas

și tot mai puține sticle

_

în palmă se reflectau

furia pe care mă chinuiam să o strâng în pumn

și nopțile albe

***

aud la miezul nopții

un clopot lovit cu pumnul

de câteva ori

_

cu ața tăiată

o biserică în care intri

după ce urci pe o schelă de lemn

_

cum scârțâie scânduri sub picioare

zboară zăpadă și ceață-

fără lumină

_

absența

pe trotuarul de lângă

stă să ma apropii de ea

__________________________

Născută în 17.08.1993, Timişoara;
Elevă în clasa a XI-a la liceu de matematica-informatica, “Grigore Moisil”, Timişoara; membră a cenaclului Pavel Dan a publicat poezie în revista Orizont.